Abandonul in fata Divinului este o modalitate foarte eficienta pentru a ne apropia de Dumnezeu, metoda ce este indicata in majoritatea traditiilor spirituale. Sri Ramana afirma adesea ca aceasta atitudine este eficienta chiar si ca metoda de cautare a Sinelui. 

Desi calea renuntarii este asociata in mod traditional cu practicile devotionale, Ramana Maharisi insista asupra faptului ca adevarata renuntare transcende adorarea lui Dumnezeu sub forma relatiei adorator-adorat si considera ca aceasta poate fi realizata cu succes doar atunci cand fiinta care isi imagineaza ca este separata de Divin inceteaza sa mai existe ca individualitate separata.

Pentru atingerea acestui tel, el recomanda doua practici distincte: 

1. Urmarirea gandului de „Eu” pana cand fiinta care se imagineaza pe sine ca fiind separata de Divin dispare in insasi realitatea beatifica a acestuia.
2. Completa abandonare a responsabilitatilor vietii in fata Divinului sau a Sinelui. Pentru ca o astfel de abandonare de Sine sa fie eficienta, fiinta trebuie sa recurga la acea abandonare totala a vointei individuale sau a dorintelor personale, eliberandu-se complet de ideea existentei unei personalitati individuale, capabile sa actioneze independent de vointa Divina. 

Constientizarea subiectiva a „Eu”-lui, ca mijloc de realizare a realitatii ultime a Sinelui era considerata de Ramana Maharisi superioara oricarei practici devotionale pentru ca orice fel de relatie cu Dumnezeu (discipol, adorator, servitor etc.) este iluzorie, deoarece singur Dumnezeu exista. Adevarata devotiune, spunea el, este sa ramai ceea ce esti cu adevarat; este acea stare existentiala in care toate ideile despre legatura cu Dumnezeu au incetat sa mai existe, facand loc doar acelei beatifice trairi unificatoare a Sinelui care si-a regasit identitatea suprema. 

Cea de-a doua metoda, ce presupune abandonarea responsabilitatilor propriei vieti fata de Divin, este de asemenea in stransa legatura cu metoda cautarii Sinelui, deoarece ea tinteste catre eliminarea gandului de „Eu” prin separarea sa de obiectele si actiunile cu care el se identifica in mod constant. Aceasta practica trebuie sa fie insotita de constientizarea constanta a efemeritatii „Eu”-lui individual ce pare sa actioneze si sa-si manifeste dorintele. Efortul fiintei va fi orientat catre constientizarea singurei realitati existentiale, Sinele Suprem Absolut. Atunci cand este urmata aceasta practica, ori de cate ori fiinta devine constienta de asumarea responsabilitatilor pentru gandurile si actiunile sale – spre exemplu: „Eu doresc” sau „Eu realizez aceasta” – trebuie sa urmareasca sa-si extraga mintea de la contactele sale exterioare, reorientand-o catre Sine. 

Deoarece Sri Ramana stia ca abandonarea spontana si completa a „Eu”-lui prin aceasta metoda este dificil de realizat pentru majoritatea oamenilor, el indica uneori anumite tehnici preliminare, menite sa cultive devotiunea si controlul asupra mintii. Multe dintre aceste tehnici implicau meditatia asupra Divinului.

Odata ce acest gen de tehnici preliminare au fost realizate, completa abandonare este mai usor de abordat. Constientizarea constanta a Divinului previne identificarea gresita a mintii cu obiectele exterioare, inradacinand profund convingerea ca singur Dumnezeu exista. Ea genereaza de asemenea un aflux de forta si de gratie dinspre Sine, ce determina estomparea gandului de „Eu” si distrugerea conditionarilor subconstiente care ii perpetueaza si ii fortifica existenta. In cele din urma, gandul de „Eu” se estompeaza atat de mult incat mentinerea continua a atentiei indreptata asupra Sinelui permite, macar temporar, cufundarea in Inima.

Acest articol este extras din cartea Invataturile secrete ale marelui intelept Sri Ramana Maharisi.